Relieful Terrei, perioade de formare

            În acest articol, voi încerca să sintetizez perioadele de formare ale reliefului major al Terrei, având în vedere scara geocronologică. Mă voi lega doar de etapele de formare ale reliefului și nu și de formele de viață care au apărut în fiecare perioadă în parte.

             Așa cum am mai menționat, se consideră că vârsta planetei noastre, Pământ, este de aproximativ 4,6 miliarde de ani, adică atunci când s-a consolidat prima crustă solidă din magma care ”învelea Pământul” la începutul evoluției sale. Totodată, cercetătorii consideră că cele mai vechi roci care intră în alcătuirea Terrei au o vârstă de aproximativ……….4 miliarde de ani.


      PRECAMBRIAN: cuprinde două perioada: Arhaic și Proterozoic. Rocile precambrianului, din punct de vedere litologic, sunt în cea mai mare parte metamorfozate (provin fie din metamorfozarea rocilor de origine magmatică fie din metamorfozarea rocilor sedimentare).

Depozitele precambriene se găsesc pe toate continentele, ele reprezentând de altfel nucleele în jurul cărora acestea s-au format. Regiunile din jurul acestor nuclee poartă numele de platforme. Astfel, putem menționa faptul că: nucleul Europei îl reprezintă scutul baltic (care era format în acea perioadă din Peninsula Kola, actuala Finlanda, cea mai mare parte a Peninsulei Scandinave; scutul baltic se afundă, spre est, în platforma rusă (sau platforma est-europeană); nucleul Asiei – scutul și platforma siberiană, scutul indian, scutul filipinez și scutul și platforma sinică (sino-coreeană);  Africa, în afară de nord-vestul (ocupat de Munții Atlas) și sudul (ocupat de munții ”bloc” – Munții Capului) este în totalitate formată din scuturi și platforme: scutul africano-arab și scutul și platforma sud-africană; America de Sud este dominată de scutul și platforma Braziliană, iar America de Nord de scutul canadian (care cuprinde și insula Groenlanda). Antarctica este formată în totalitate din scutul și platforma antarctică.scuturi si platforme


      PALEOZOIC: a durat 325 de milioane de ani și, în funcție de desfășurarea ciclurilor tectonice ale scoarței poate fi împărțit în Paleozoicul timpuriu (caledonic), cu trei mari perioade: Cambrian, Ordovician și Silurian și Paleozoicul târziu (hercinic) cu perioadele Devonian, Carbonifer și Permian.

relief
relieful Europei – sintetizat

      Paleozoicul timpuriu (ciclul caledonian): Ce s-a întâmplat în această perioadă? Haideți să vedem….la marginea scuturilor care s-au format și consolidat în Precambrian au funcționat zone de intensă sedimentare marină în care s-au tot acumulat sedimente provenite din uscatul învecinat. Mișcările tectonice ale scoarței terestre au determinat încrețirea acestor sedimente și formarea lanțurilor montane caledonice de pe suprafața Pământului. Astfel au luat naștere primele lanțuri muntoase pe Terra: în Europa s-au format Munții Scandinaviei, prelungiți prin Arhipelagul Britanic (Munții Scoției și nordul Munților Penini) și Groenlanda, până în estul Americii de Nord unde au luat naștere Munții Apalași (partea lor nordică). În Asia, se formează Munții Saiani, Iablonovâi și Stanovoi.

Asia_fizica
relieful Asiei – sintetizat

          Paleozoiculu târziu odată cu sfârșitul perioadei Devoniene încep și mișcările de cutare hercinică, care continuă prin faze orogenetice succesive până la sfârșitul Permianului. Primele catene montane hercinice sunt ”ridicate” în estul Americii de Nord (Apalași de Sud) și în regiunea centrală a Europei (începând cu munții din sudul Irlandei, cei din sud-vestul Regatului – Masivul Cumbrian – și apoi în partea centrală a Europei până în Dobrogea – Munții Măcin). Este perioada de formare a: sudul Munților Apalași, sudul Munților Penini, lanțul Munților Ural, masivele montane din centrul Europei: Masivul Armorican, Masivul Central Francez, Munții Vosgi, Munții Harz, Munții Pădurea Turingiei și Pădurea Franconiei, Munții Pădurea Neagră, schițarea Munților Jura până în Dobrogea de Nord – Munții Măcin. În Asia iau naștere munții: Altai, Tian Shan, Kunlun, Nanshan, Altânshan, Hingan, Bureinski, Verhoianski, Cerski, Sihote Alin iar în Australia – Munții Marii Cumpene de Ape.

Africa_relief_ape 2
relieful Africii- sintetizat

       MEZOZOIC: este format din trei mari perioade: Triasic, Jurasic și Cretacic. Din punct de vedere al tectonicii scoarței terestre, Mezozoicul corespunde cu primele cutări alpine și schițarea primelor lanțuri montane care aparțin ciclului alpin.  În Mezozoic începe consolidarea primelor lanțuri alpine: Pirineii de Sud, porțiuni din partea centrală și estică a Alpilor (cei din Franța și Elveția de azi), partea centrală a Alpilor din Austria actuală, cea mai mare parte a Carpaților Nordici (Munții Tatra), regiunea vestică a Carpaților Orientali, Carpații Meridionali, Munții Apuseni, partea vestică a Balcanilor și nordul Munților Rodopi, catenele din partea centrală a Iranului, Munții Hindukuș și unele porțiuni din Himalaya. În America de Nord se schițează Munții Cordilieri și porțiuni din catenele Munților Anzi (America de Sud). Această perioadă se întinde până în Neozoic, când se definitivează și lanțurile montane alpine.

America relief_ape
relieful celor două Americi- sintetizat

      NEOZOIC: format din două perioade: Paleogen și Neogen (după unii cercetători aici se încadrează și Cuternarul, după alții nu, astfel încât eu voi merge pe clasificarea cu două perioade, iar Cuaternarul cea de a cincea eră). Tectonic, această eră se caracterizează prin continuarea cutărilor alpine și definitivarea lanțurilor montane alpine (se formează Pirineii de Nord, Alpii Occidentali și Orientali, Apeninii, Dinaricii, Munții Pindului, Carpații Orientali, Munții Caucaz, Kopet Dag, Munții Taurus și Zagros). În Africa ia naștere lanțul Munților Atlas. Se definitivează structurile Cordilierilor și Anzilor și sunt prinse în cutări zone importante din estul Asiei – din nord, din Peninsula Kamceatka, insulele Kurile până în Arhipelagul Japonez. Procesele tectonice sunt însoțite și de importante manifestări vulcanice ale căror efecte sunt foarte bine evidențiate, spre exemplu, în lanțul Carpaților Orientali, în lanțul Pacific dar și în zona vest americană (din Peninsula California până în Chile).

harta_fizica
relieful Australiei- sintetizat

       CUATERNAR: după unii cercetători este perioada în care ne aflăm, formată din două mari perioade: cassie-matias-247740-unsplashPleistocen și Holocen. Din punct de vedere tectonic nu mai există evenimente de amploare, în schimb, această eră se caracterizează prin modificarea climei la nivel planetar. Astfel, Pleistocenul se caracterizează prin răcirea climei și instalarea ghețarilor Cuaternari (de calotă și montani) care au modelat relieful (aspecte pe care o să le discutăm la relieful glaciar), iar Holocenul (cel în care ne aflăm în prezent) prin încălzirea climei, topirea ghețarilor situați la sub 3000 m în zona temperată și retragerea ghețarilor de calotă.

antarctica_fizica
relieful Antarcticii- sintetizat

 

gabriela-bergagna-1224065-unsplash

Tipuri de mișcări tectonice

           Dicționarul geologic definește tectonica ca fiind: ”disciplină care are ca preocupări studiul mecanismului de declanșare și desfășurare a proceselor tectonice” și ”tectonica unei regiuni este ansamblul deformărilor care au afectat formațiunile constituente ale unei regiuni și aranjamentul actual al acestora”.

           Pornind de la aceste definiții, în acest articol vom aborda tipuri de deformări și de schimbare a poziției inițiale a stratelor sau corpurilor geologice existente în scoarța terestră.

  1. Astfel, un corp geologic poate suferi transformări de tip ruptural sau de tip plicativ.

Deformările rupturale:falie inclinatafalie de decrosare

         

falie normala

falie inversaÎn urma deformărilor de tip ruptural, cea mai frecventă deformare o reprezintă falia. Falia poate fi definită ca fiind o fractură care desparte un volum (inițial) de roci, în două blocuri. Blocurile pot fi denivelate pe verticală sau pe orizontală. Pasul denivelării poate varia foarte mult și anume de la câțiva centimetri la câteva mii de metri.           Printre structurile de natură rupturală cele mai frecvente, dar și cu implicații asupra reliefului sunt grabenul și horstul.

       Grabenul reprezintă un compartiment, o zonă coborâtă mărginită de falii paralele. În natură, unui graben îi corespunde o zonă depresionară;

graben

           Horstul reprezintă un compartiment, o zonă ridicată față de unitățile din jur; în natură îi corespunde o regiune ridicată (horstul Munților Poiana Ruscă).horst

          Deformările plicative reprezintă procesul de cutare al stratelor. Ele pot fi cutări simple (de tip anticlinal și sinclinal) până la cutarea foarte complicată a stratelor.orizontal

2. Mișcările orogenetice. Aceste mișcări reprezintă mișcările de cutare ale scoarței terestre (de încrețire) care conduc la formarea lanțurilor muntoase. Ele se produc în zonele ”labile” ale scoarței, adică la marginile active ale plăcilor tectonice.cutata

             În timpul expansiunii fundului oceanic, pe margine se acumulează sedimente. Când expansiunea încetează, bazinul oceanic începe să se închidă, iar la marginea unuia dintre cele două continente are loc fenomenul de subducție cu toate fenomenele care se manifestă aici, printre care: formarea arcurilor vulcanice, deformarea și cutarea scoarței de tip continental etc.

            Prin origine, dar și prin faptul că aceste arii ale scoarței terestre sunt extrem de labile, ele sunt potențiale zone de formare a catenelor montane.

           Într-un final, bazinul oceanic se închide și cele două continente vin în contact direct. Din scoarța oceanică nu mai există decât rămășițe care au fost ridicate la suprafață pe planul Benioff, rămășițe care vor constitui ”lipiciul” dintre cele două plăci continentale. Rezultă deformarea puternică a scoarței și formarea unei catene montane (un exemplu clar îl constituie lanțul Munților Himalaya, formați în ”zona de întâlnire” a Eurasiei cu peninsula Indiană). urmează scara geocronologica și orogenezele

          Mișcările epirogenetice: putem spune că reprezintă mișcările pe verticală ale scoarței terestre. Trebuie să avem în vedere că plăcile plutesc pe astenosferă și sunt într-un echilibru izostatic.structura initiala

Astfel, dacă există situații când o regiune este acoperită de o masă de gheață (exemplu ghețarii de calotă) sau se acumulează sedimente, placa devine mai grea pe o anumită porțiune a ei și începe să se afunde lent în astenosferă până la restabilirea echilibrului. Dacă dimpotrivă, există cauze care fac ca o anumită porțiune ”să devină mai ușoară” (de exemplu o erodare foarte intensă, topirea ghețarilor etc.) ea devine mai ușoară și se va ridica până la restabilirea echilibrului.transgresiune

În aspectul general al Terrei importantă este modificarea liniei țărmurilor, rezultând în această situație următoarele fenomene: prin lăsarea lentă a continentului (epirogeneză negativă) are loc înaintarea apelor Oceanului Planetar peste continent, fenomen numit transgresiunea marină; dimpotrivă, prin ridicarea lentă a continentului (epirogeneză pozitivă) are lor retragerea apelor Oceanului Planetar de pe continent, fenomen numit regresiune marină.regresiune marina

Elemente de tectonică. Introducere.

        Așa cum am mai menționat, plăcile tectonice majore plutesc pe astenosferă, strat format din magmă vâscoasă. Teoria tectonicii globale consideră că atât oceanele cât și continentele Terrei se compun dintr-o serie de mezoplăci, macroplăci și microplăci care plutesc pe astenosferă și se mișcă în continuu în raport unele față de altele.

        În astenosferă se formează ceea ce se numesc ”curenți de convecție” sau curenți magmatici, cu un traseu circular, care ridică magma supraîncălzită din interior și o coboară pe cea care s-a răcit ușor la contactul ei cu litosfera (”lithos – învelișul de piatră al Terrei”). În momentul în care se ”închid”, curenții formează celule de convecție.tectonica

Ce se întâmplă de fapt?


          Când curenții ascendenți ating baza litosferei, aceasta se ridică și în final se fracturează, rezultând o deschidere spre suprafața scoarței. Această fractură profundă în scoarță se numește rift. La suprafață, acestuia îi corespunde o zonă depresionară numită Vale de Rift. Cu timpul, ea se va lărgi, va fi ocupată de ape (mări alungite, cum este de exemplu în momentul de față Marea Roșie) care cu timpul se tot lărgesc și devin oceane. Acest fenomen poartă numele de ”marea rosieexpansiunea fundului oceanic”; astfel, oceanele se nasc din rifturi. (Cercetările au demonstrat că expansiunea fundului oceanic se produce cu 2-16 cm/an; spre exemplu, Oceanul Atlantic, în urmă cu aproximativ 180 de milioane de ani a apărut ca o crăpătură în scoarță; această crăpătură s-a tot lărgit prin expansiunea medianei atlantice;).               

        Pe fundul oceanului nou format, se acumulează depozite sedimentare. Totodată, aportul continuu de material bazaltic determină o îngroșare și o înălțare a pereților riftului rezultând munți submarini. Această structură se numește ”dorsală medie oceanică”.

       Fenomenul de expansiune a fundului oceanic are loc atâta timp cât riftul este funcțional (adică el este alimentat cu materie topită din astenosferă). Dar haideți să vedem ce se întâmplă pe partea opusă riftului……

vale rift 1

        Există două aspecte: primul este acela că pe partea opusă riftului se află scoarța continentală, iar al doilea aspect este dat de faptul că temperatura păturii superioare a astenosferei este mai scăzută, iar ramurile curenților de convecție devin descendenți. Scoarța oceanică se deplasează datorită curenților de convecție și ajunge în contact cu cea continentală. În acest moment scoarța oceanică se fracturează și, fiind mai grea, se afundă sub cea continentală. La rândul ei, cea continentală, fiind mai ușoară, se ridică și înaintează peste cea oceanică. Acest fenomen poartă numele de subducție.

vale rift 2

        Zona de contact dintre cele două plăci poartă numele de ”plan Benioff”. În această zonă: se produce procesul de metamorfism (rocile scoarței terestre devin șisturi cristaline); tot aici au loc cele mai intense seisme de pe Terra; în zonele adânci ale planului au loc procese magmatice care conduc la formarea corpurilor magmatice, dar și la vulcanismul de suprafață care formează lanțurile munților vulcanici. Totodată, în momentul în care crusta oceanică se afundă, la suprafața zonei de subducție se produce o ”adâncire” a fundului oceanic, rezultând o depresiune submarină numită fosă oceanică.vale rift3

vale rift4

        Deci, ca o concluzie, în zona de rift se formează scoarță (au loc erupții vulcanice, se formează dorsala) , iar în zona de subducție se consumă scoarță (au loc erupții vulcanice, se formează lanțuri montane). 

tanganyika
imagine satelitară Lacul Tanganyika

          Dar, există situații când procesul de subducție durează până la consumarea întregii plăci oceanice, aflată între două plăci continentale convergente. În acel moment, cele două plăci continentale se vor afla în contact direct. În această situație, procesul de subducție nu se mai manifestă, ci are loc o ciocnire a celor două plăci continentale (o coliziune). Cele două plăci vor suferi deformări foarte mari, putând rezulta lanțuri montane.

Evoluția paleogeografică a scoarței terestre

               Continentele și oceanele reprezintă, așa cum am stabilit în articolul anterior cele două mari structuri geologice ale scoarței terestre (bazaltică / oceanică, granitică / continentală). Este cunoscut faptul că tehnica actuală a investigat mai mult indirect starea fizică și compoziția chimică din interiorul Terrei, astfel încât explicarea structurii și evoluția scoarței s-a făcut în special prin teorii și ipoteze. Astfel, cercetările geologice (strate de roci și faună fosilă) au condus la concluzii certe cum că a existat și există o continuă evoluție a formei și poziției continentelor. S-a demonstrat că în fiecare continent actual există un nucleu foarte vechi – ”scut” – la care, pe parcursul perioadelor geologice, s-au adăugat noi uscaturi.

          Există multe ipoteze referitoare la originea și evoluția celor două mari structuri, însă marea lor majoritate admit faptul că diferențierea dintre cele două tipuri de scoarță (continentală și oceanică) a început în urmă cu aproximativ 5 miliarde de ani, atunci când materia mai ușoară de la exteriorul Pământului a început să se solidifice dând naștere învelișului numit scoarță. Printre cele mai numeroase ipoteze referitoare la apariția și evoluția actualelor continente și oceane putem enumera: Ipoteza expansiunii Globului, Ipoteza translației continentelor, Tectonica globală etc. Dintre acestea, ultimele două vor face obiectul articolelor ce urmează.

          Ipoteza translației continentelor a fost pentru prima dată formulată de meteorologul german A. Wegener în lucrarea sa Originea continentelor, lucrare publicată în anul 1912.

           Wegener pornește de la ideea că inițial a existat un singur continent și un singur ocean. Datorită mișcării de rotație, continentul a început să execute o mișcare de translație (sau de derivă) pe pătura vâscoasă de dedesubt, pătură cunoscută și sub numele de SIMA. Translația se făcea către vest, deoarece reprezenta o ”rămânere în urmă” față de mișcarea de rotație care se executa (și se execută) către est. Totodată, masele continentale se deplasează și dinspre poli spre ecuator, acolo unde mișcarea de rotație are o viteză maximă. Alunecarea continentelor era însă inegală ca intensitate astfel încât, masa continentală, unică în primă fază, s-a rupt în bucăți pe liniile de minimă rezistență, rezultând mai multe continente. Acestea la rândul lor, încep să se deplaseze cu viteze diferite, rezultând rând pe rând continentele și oceanele actuale ale Terrei.

          Geologii au stabilit etape distincte cu durată diferită (ere, perioade, epoci sau vârste), fiecare fiind caracterizată prin anumite elemente evolutive specifice.

          Precambrian – începe în urmă cu cca. 4,6 miliarde de ani în urmă; în această eră s-a individualizat scoarța continentală; spre sfârșitul acestei ere s-au dezvoltat forme elementare de viață în bazinele oceanice – trilobiți (crustacee);

fossil-1191738_1920
trilobiți

 

          Paleozoic – durează până ce plantele evoluează la primele urme de gimnosperme iar fauna atinge în evoluția ei treapta de reptile primitive; are loc orogeneza caledonică, care conduce la formarea primelor lanțuri muntoase de pe Terra, iar spre sfârșitul erei, a doua orogeneză – hercinică. Despre ce unități de relief s-au format în fiecare orogeneză o să discutăm într-un articol ulterior.

           Mezozoic – începe cu dezvoltarea amoniților și a reptilelor mari și s-a încheiat cu dispariția acestora. Acestei ere îi corespund mișcările orogenetice kimerice și parțial alpine;

ammonit-3235509_1920
amoniți

 

          Neozoic – începe cu apariția mamiferelor placentare, care se și diversifică foarte mult;

         Cuaternar – cu cele două mari perioade importante în definitivarea reliefului: Pleistocen – răcirea climei și instalarea ghețarilor (marile glaciațiuni) și Holocen (în care ne aflăm în prezent), încălzirea climei și retragerea ghețarilor de calotă (vom discuta detaliat la relieful glaciar).evolutia_terra

          Geologii au reușit să descopere, cu destulă precizie, modul în care au evoluat (apărut) continentele și bazinele oceanice în configurația lor actuală. Astfel, pe baza modului în care se deplasează plăcile, analizând fosilele precum și stratele geologice, s-a refăcut configurația continentelor și oceanelor în diferite etape precum și evoluția acestora în viitor.

ev1
Pangaea și Panthalasa

Astfel, s-a putut reface evoluția paleogeografică a scoarței terestre începând de acum cca. 200 milioane de ani, când Atlanticul nu exista decât ca o simplă fisură în scoarța terestră iar Americile erau lipite de Europa și Asia. În acea vreme, exista un singur continent – Pangaea – și un singur ocean – Panthalasa.

 

 

         La sfârșitul Mezozoicului, unicul continent se fragmentează, formându-se riftul Atlanticului de Nord care se lărgește continuu. Tot acum apare o falie de transformare care conduce la formarea unei mări – Marea Thetys. Aceasta desparte unicul continent în două noi continente: Laurasia (în nord) și Gondwana (în sud). Alt rift separă mai târziu Gondwana de Australia (care era unită cu Antarctica), iar o altă falie a acestui rift desprinde India de Africa. În fine, se dezvoltă și riftul Atlanticului de Sud care va separa Africa de America de Sud și va individualiza bazinul Oceanului Atlantic.

ev2

           În faza următoare Africa este împinsă spre Europa iar Marea Thetys începe să se închidă (din ea se mai păstrează doar Marea Mediterană, Marea Neagră și Marea Azov și Marea Caspică). India este împinsă spre nord, se desprinde și se formează Insula Madagascar și se schițează riftul ce va despărți Antarctica de Australia.

ev3          Ulterior se formează Marea Roșie, se detașează Peninsula Arabă, India ”se sudează” de Asia iar Marea Thetys ”dispare” de tot (este situația actuală).

        Ce previziuni fac geologii? Extinderea Oceanelor Atlantic și Indian și restrângerea Pacificului; lărgirea Mării Roșii și unirea sa cu Marea Mediterană care în schimb se va restrânge; legarea Peninsulei Arabe de Asia și

ev4lărgirea riftului est-african; separarea celor două Americi și desprinderea Peninsulei California de America de Nord etc.

       Ce va urma? Nu pot să spun rămâne de văzut……cert este că planeta Pământ evoluează din toate punctele de vedere: de la climă până la fizionomia continentelor și oceanelor….totul este într-o continuă schimbare….

ev5-2.jpg

Scoarța terestră, plăcile tectonice ale Terrei

            În funcție de rocile predominante, structura scoarței este formată din trei pături diferite: pătura bazaltică (sau oceanică), pătura granitică (sau continentală) și sedimentară.strucutra scoartei

            Pătura bazaltică se găsește atât sub continente cât și sub oceane (pe fundul acestora), având grosimi de aproximativ 10-20 km. Cea granitică este mai groasă (15-40 km) și se găsește în special la continente, lipsind pe o bună parte de pe fundul oceanelor.

            Pătura sedimentară este formată în special din materiale provenite din distrugerea rocilor preexistente de către agenții externi (apa de ploaie, apele curgătoare, vânt, ghețari, radiație solară etc.). Grosimile acesteia sunt variabile (de la 0 la 20 km), dar acoperă suprafața Pământului în proporție de aproximativ 75%.

           Trebuie însă menționat, că la scară globală, se poate vorbi de o crustă oceanică și de una continentală. Între ele există deosebiri atât în ceea ce privește originea, cât și în ceea ce privește natura lor.

            Astfel, crusta oceanică este de origine internă (materia din care este formată provine din astenosferă) și se găsește sub forma unei topituri care prin răcire se solidifică. Scoarța oceanică se mai numește și bazaltică.

           Crusta continentală este în general de origine externă și provine din acumularea detritusului rezultat din distrugerea scoarței preexistente sun acțiunea agenților externi. Scoarța continentală se mai numește și granitică.sectiune prin litosfera

            Scoarța se prezintă sub forma unor ”blocuri” diferite ca și proprietăți, blocuri ce poartă numele de plăci tectonice. Astfel, pe suprafața Terrei se deosebesc trei tipuri de plăci:placi majore

  1. Plăci majore: se mai numesc și macroplăci. Acestea sunt în număr de șase: placa euroasiatică (Europa și Asia) este formată în special din scoarță continentală; placa pacifică (pe fundul oceanului Pacific) este formată din scoarță bazaltică; placa americană, africană, antarctică și indo-australiană cuprind continentele dar și porțiuni din scoarța oceanelor limitrofe.
  2. Mezoplăcile (cea de a doua categorie de plăci) au rezultat din fragmentarea marginilor plăcilor majore; ele sunt formate în general din scoarță oceanică și putem enumera aici: plăcile Nazca, Cocos, Gorda, Filipinelor (toate cele patru se află la marginea plăcii Pacifice), Caraibilor (între cele două Americi), Somaleză și Arabă (în partea de est a Africii).
  3. Numeroase microplăci care au rezultat fie din consumarea foarte lentă a unor plăci foarte vechi fie din fragmentarea celorlalte două (1 și 2).

Plăcile nu sunt fixe, ele ”se deplasează” foarte lent (de la câțiva cm pe an la 10-20 cm/an). Cum avem de unde să știm asta? Mișcarea este dedusă de specialiști prin consecințele și modificările care au loc la contactul dintre plăci.

Urmează mișcările tectonice.

Elemente de altimetrie

           Pe măsură ce descopereau noi teritorii, oamenii se loveau de o problemă mare…….cum să le facă cunoscute tuturor? Ptolemeu a fost unui dintre primii care a încercat să reprezinte relieful pe o hartă: astfel, pe hărțile lui direcțiile culmilor mai importante erau reprezentate prin linii, iar înălțimile prin liniuțe sub forma hașurilor.

         ”Inventatorul” curbelor de nivel, dacă putem să spunem așa, a fost M.Ducarlas Boniface (1771). Acesta folosește la reprezentarea reliefului uscatului principiul utilizat de Pierre Antelin (1697) și Philip Buache (1735)

philip buache
Philip Buache

pentru reprezentarea adâncimilor prin linii care unesc punctele de egală adâncime curbe batimetricePrimul dintre cei doi a folosit metoda pentru a reprezenta râul Meuse iar cel de al doilea pentru reprezentarea Canalului Mânecii.curbe batimetrice_1

           Deși a fost inventată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, această metodă își găsește utilitatea abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când este realizată harta Franței.

Metoda curbelor de nivel este cea mai utilizată metodă de reprezentare a reliefului.

       O curbă de nivel este linia care unește punctele de egală altitudine și poate fi definită ca fiind locul geometric al punctelor de aceeași cotă.

       Clasificarea curbelor de nivel:


  • principale – apar pe hărți prin linii continui și mai îngroșate;
  • normale – se desenează pe hărți prin linii continui normale;
  • ajutătoare – apar pe hărți prin linii întrerupte;
  • accidentale – prin linii întrerupte dar cu segmente mai mici decât cele anterioare, ajungând chiar până la linie punctată.

      Distanța măsurată pe verticală dintre două curbe de nivel se numește echidistanță. curbe de nivelCurbele de nivel ajutătoare sunt trasate la o echidistanță egală cu 1/2 din cea a curbelor de nivel normale, iar echidistanța curbelor de nivel accidentale este egală cu 1/4 din cea a curbelor de nivel normale.

       Valoarea echidistanței curbelor de nivel este în funcție de scara hărții. Astfel:


scara 1:10.000 – valoarea echidistanței este egală cu 2,5 m;

scara 1:25.000 – valoarea echidistanței este egală cu 2 m, 5 m sau 10 m;

scara 1:50.000 – valoarea echidistanței este egală cu 10 m sau 20 m;

scara 1:100.000 – valoarea echidistanței este egală cu 20 m sau 40 m.

Exemple de forme de relief principale care apar pe hărțile topografice:

  •       mamelon formă de relief cu aspect radiar sau elipsoidal, bombată, de dimensiuni de ordinul metrilor, care domină o zonă plată sau o culme deluroasă; 
  •        înșeuare – sector jos de formă concavă situat între două vârfuri pe o culme; i se mai spune și curmătură sau șa;
  •        bot de deal proeminență de teren pe povârnișul unui deal;reprezentari in relief

      Proprietățile curbelor de nivel:curbe nivel doua

a. când ne deplasăm între două curbe de nivel se va parcurge aceeași altitudine (egală cu echidistanța);

b. curbele de nivel care se opun față în față au aceeași valoare;

c. dacă ne deplasăm pe o curbă de nivel nici nu coborâm nici nu urcăm;

d. curbele de nivel ”înaintează” pe dealuri și se ”retrag” pe văi;

deal si vale_1e. în general, în raport cu o curbă de nivel, cele de la interior au valori de înălțime mai mari, iar cele de la exterior au altitudini mai mici;

f. cu cât curbele de nivel sunt mai dese cu atât panta este mai mare și invers, cu cât sunt mai rare cu atât panta este mai mică. 

      Pe lângă curbele de nivel, pe hărți se notează și cote. Acestea sunt reprezentate sub forma unor puncte însoțite de valoarea altitudinii.

      Există și alte metode pentru reprezentarea reliefului – metoda hașurilor, metoda tentelor hipsometrice, metoda umbririi și metoda profilelor oblice echidistante – metode pe care le vom aborda într-un articol viitor.

Hărțile topografice și elementele care apar pe acestea (1)

          Pe orice hartă (topografică sau de altă natură) apar două categorii mari de elemente:

elementele de planimetrie: planimetria este un domeniu al topografiei care se ocupă cu reprezentarea pe diferite materiale cartografice (hărți, planuri etc.) a elementelor geografice de pe teren.

elementele de altimetrie care cuprind elemente de reprezentare ale reliefului.

          Astăzi vom discuta despre elementele de planimetrie, urmând ca într-un articol viitor să abordăm elementele de altimetrie ale reliefului.

Elementele de planimetrie:

este un lucru bine cunoscut că în reprezentarea elementelor de planimetrie se folosesc semnele convenționaleatunci când dorim să construim o hartă și să reprezentăm pe ea elementele în plan prin semne convenționale, trebuie să avem în vedere câteva principii de bază în desenarea acestora. Printre acestea putem enumera:semne 1

principiul nr. 1 – întotdeauna vom reprezenta pe harta noastră numai proiecția orizontală a obiectului și a suprafeței de teren;

principiul nr. 2 – forma semnului convențional pe care o alegem pentru reprezentarea elementului respectiv trebuie să fie cât mai sugestivă, mai adecvată, mai asemănătoare cu cea a obiectului pe care-l reprezentăm;

principiul nr. 3 – trebuie să alegem semnul convențional în așa fel încât să-l putem desena clar pentru a fi ușor vizibil cu ohiul liber și pentru a nu îngreuna citirea hărții;

principiul nr. 4 – cu cât un element pe care vrem să-l reprezentăm pe hartă este mai important pentru harta noastră, cu atât mai pronunțat, mai vizibil să fie semnul convențional ales;

semne 1principiul nr. 5 – să utilizăm culorile pentru a da sugestivitate hărții noastre, claritate, ușurință în ”citirea” ei.

        În general, pe hărțile tematice (de exemplu dorim să construim o hartă cu toate fabricile de jucării din România) putem să ne alegem semnele convenționale pentru anumite elemente, cum ar fi: semnul pentru fabrica de jucării de pluș, sau semnul pentru jucăriile din lemn etc.;

        Există însă anumite elemente care sunt, dacă vreți, comune pentru toate hărțile și de la care nu ne putem abate (atlasul convențional al semnelor). Printre acestea putem enumera:

țărmurile apelor continentale (lacuri, mlaștini, gârle) sau ale Oceanului Planetar (mări și oceane) – se reprezintă prin culoarea albastră;

rețeaua hidrografică: cea cu scurgere permanentă printr-o linie continuă de culoare albastru închis iar cea cu scurgere temporară prin linie întreruptă, în general tot albastru închis; când avem o hartă de detaliu (la scară mare), pentru a reprezenta albia râului vom utiliza două linii albastre);semne 2

pădurile – se reprezintă prin areale de culoare verde în mijlocul cărora se pune semnul convențional al speciei dominante (de exemplu: un brad, un stejar, un tei etc.);

căile de comunicație – o cale ferată: se reprezintă prin semnul tradițional de culoare neagră; un drum rutier: se reprezintă prin linii de culoare roșie de grosime variabilă;

semne 2potecile – se reprezintă prin linie întreruptă cu segmentele mai lungi față de cele utilizate la rețeaua hidrografică temporară, iar culoare este negru;

localitățile (așezările umane) – la scară mică se utilizează în general cercuri de culoare neagră a căror dimensiune crește sau scade în funcție de numărul de locuitori; la scară mare sunt redate prin contur iar în interiorul acestuia sunt reprezentate străzile și eventual clădirile de dimensiuni mai mari.

        Semnele convenționale pot fi clasificate în trei mari grupe:semne 2

semne convenționale de contur: acestea sunt utilizate pentru a reprezenta pe o hartă detaliile care pot fi redate la scara hărții; ca exemple putem menționa: lacurile, pădurile, grădinile etc.;atlas-de-semne-conventionale-pentru-planurile-topografice-la-scarile-1-5000-1-2000-1-1000-1-500_118738

semne convenționale ce nu țin seama de scară: sunt utilizate în general pentru reprezentarea detaliilor de pe o hartă; numărul și dimensiunile lor depind de scară; astfel, cu cât scara hărții este mai mică cu atât numărul și dimensiunea lor va fi mai mică;

semne convenționale explicative: sunt semnele care explică anumite elemente; ele însoțesc elementele de contur; aici putem da ca exemplu o pădure – în interior este un copac care ne explică tipul pădurii;

        Toate semnele convenționale au fost strânse într-un atlas de semne convenționale care este în vigoare la nivel internațional.