În sfârșit…….

https://www.activenews.ro/stiri-mediu/Incalzirea-globala-o-mare-minciuna-Steven-Mosher-om-de-stiinta-„Schimbarile-climatice-sunt-cea-mai-mare-FRAUDA-stiintifica-savarsita-vreodata-asupra-familiei-omului-.-Cum-se-incearca-obtinerea-controlului-asupra-populatiei-146926

Tipuri de mișcări tectonice

           Dicționarul geologic definește tectonica ca fiind: ”disciplină care are ca preocupări studiul mecanismului de declanșare și desfășurare a proceselor tectonice” și ”tectonica unei regiuni este ansamblul deformărilor care au afectat formațiunile constituente ale unei regiuni și aranjamentul actual al acestora”.

           Pornind de la aceste definiții, în acest articol vom aborda tipuri de deformări și de schimbare a poziției inițiale a stratelor sau corpurilor geologice existente în scoarța terestră.

  1. Astfel, un corp geologic poate suferi transformări de tip ruptural sau de tip plicativ.

Deformările rupturale:falie inclinatafalie de decrosare

         

falie normala

falie inversaÎn urma deformărilor de tip ruptural, cea mai frecventă deformare o reprezintă falia. Falia poate fi definită ca fiind o fractură care desparte un volum (inițial) de roci, în două blocuri. Blocurile pot fi denivelate pe verticală sau pe orizontală. Pasul denivelării poate varia foarte mult și anume de la câțiva centimetri la câteva mii de metri.           Printre structurile de natură rupturală cele mai frecvente, dar și cu implicații asupra reliefului sunt grabenul și horstul.

       Grabenul reprezintă un compartiment, o zonă coborâtă mărginită de falii paralele. În natură, unui graben îi corespunde o zonă depresionară;

graben

           Horstul reprezintă un compartiment, o zonă ridicată față de unitățile din jur; în natură îi corespunde o regiune ridicată (horstul Munților Poiana Ruscă).horst

          Deformările plicative reprezintă procesul de cutare al stratelor. Ele pot fi cutări simple (de tip anticlinal și sinclinal) până la cutarea foarte complicată a stratelor.orizontal

2. Mișcările orogenetice. Aceste mișcări reprezintă mișcările de cutare ale scoarței terestre (de încrețire) care conduc la formarea lanțurilor muntoase. Ele se produc în zonele ”labile” ale scoarței, adică la marginile active ale plăcilor tectonice.cutata

             În timpul expansiunii fundului oceanic, pe margine se acumulează sedimente. Când expansiunea încetează, bazinul oceanic începe să se închidă, iar la marginea unuia dintre cele două continente are loc fenomenul de subducție cu toate fenomenele care se manifestă aici, printre care: formarea arcurilor vulcanice, deformarea și cutarea scoarței de tip continental etc.

            Prin origine, dar și prin faptul că aceste arii ale scoarței terestre sunt extrem de labile, ele sunt potențiale zone de formare a catenelor montane.

           Într-un final, bazinul oceanic se închide și cele două continente vin în contact direct. Din scoarța oceanică nu mai există decât rămășițe care au fost ridicate la suprafață pe planul Benioff, rămășițe care vor constitui ”lipiciul” dintre cele două plăci continentale. Rezultă deformarea puternică a scoarței și formarea unei catene montane (un exemplu clar îl constituie lanțul Munților Himalaya, formați în ”zona de întâlnire” a Eurasiei cu peninsula Indiană). urmează scara geocronologica și orogenezele

          Mișcările epirogenetice: putem spune că reprezintă mișcările pe verticală ale scoarței terestre. Trebuie să avem în vedere că plăcile plutesc pe astenosferă și sunt într-un echilibru izostatic.structura initiala

Astfel, dacă există situații când o regiune este acoperită de o masă de gheață (exemplu ghețarii de calotă) sau se acumulează sedimente, placa devine mai grea pe o anumită porțiune a ei și începe să se afunde lent în astenosferă până la restabilirea echilibrului. Dacă dimpotrivă, există cauze care fac ca o anumită porțiune ”să devină mai ușoară” (de exemplu o erodare foarte intensă, topirea ghețarilor etc.) ea devine mai ușoară și se va ridica până la restabilirea echilibrului.transgresiune

În aspectul general al Terrei importantă este modificarea liniei țărmurilor, rezultând în această situație următoarele fenomene: prin lăsarea lentă a continentului (epirogeneză negativă) are loc înaintarea apelor Oceanului Planetar peste continent, fenomen numit transgresiunea marină; dimpotrivă, prin ridicarea lentă a continentului (epirogeneză pozitivă) are lor retragerea apelor Oceanului Planetar de pe continent, fenomen numit regresiune marină.regresiune marina

Elemente de tectonică. Introducere.

        Așa cum am mai menționat, plăcile tectonice majore plutesc pe astenosferă, strat format din magmă vâscoasă. Teoria tectonicii globale consideră că atât oceanele cât și continentele Terrei se compun dintr-o serie de mezoplăci, macroplăci și microplăci care plutesc pe astenosferă și se mișcă în continuu în raport unele față de altele.

        În astenosferă se formează ceea ce se numesc ”curenți de convecție” sau curenți magmatici, cu un traseu circular, care ridică magma supraîncălzită din interior și o coboară pe cea care s-a răcit ușor la contactul ei cu litosfera (”lithos – învelișul de piatră al Terrei”). În momentul în care se ”închid”, curenții formează celule de convecție.tectonica

Ce se întâmplă de fapt?


          Când curenții ascendenți ating baza litosferei, aceasta se ridică și în final se fracturează, rezultând o deschidere spre suprafața scoarței. Această fractură profundă în scoarță se numește rift. La suprafață, acestuia îi corespunde o zonă depresionară numită Vale de Rift. Cu timpul, ea se va lărgi, va fi ocupată de ape (mări alungite, cum este de exemplu în momentul de față Marea Roșie) care cu timpul se tot lărgesc și devin oceane. Acest fenomen poartă numele de ”marea rosieexpansiunea fundului oceanic”; astfel, oceanele se nasc din rifturi. (Cercetările au demonstrat că expansiunea fundului oceanic se produce cu 2-16 cm/an; spre exemplu, Oceanul Atlantic, în urmă cu aproximativ 180 de milioane de ani a apărut ca o crăpătură în scoarță; această crăpătură s-a tot lărgit prin expansiunea medianei atlantice;).               

        Pe fundul oceanului nou format, se acumulează depozite sedimentare. Totodată, aportul continuu de material bazaltic determină o îngroșare și o înălțare a pereților riftului rezultând munți submarini. Această structură se numește ”dorsală medie oceanică”.

       Fenomenul de expansiune a fundului oceanic are loc atâta timp cât riftul este funcțional (adică el este alimentat cu materie topită din astenosferă). Dar haideți să vedem ce se întâmplă pe partea opusă riftului……

vale rift 1

        Există două aspecte: primul este acela că pe partea opusă riftului se află scoarța continentală, iar al doilea aspect este dat de faptul că temperatura păturii superioare a astenosferei este mai scăzută, iar ramurile curenților de convecție devin descendenți. Scoarța oceanică se deplasează datorită curenților de convecție și ajunge în contact cu cea continentală. În acest moment scoarța oceanică se fracturează și, fiind mai grea, se afundă sub cea continentală. La rândul ei, cea continentală, fiind mai ușoară, se ridică și înaintează peste cea oceanică. Acest fenomen poartă numele de subducție.

vale rift 2

        Zona de contact dintre cele două plăci poartă numele de ”plan Benioff”. În această zonă: se produce procesul de metamorfism (rocile scoarței terestre devin șisturi cristaline); tot aici au loc cele mai intense seisme de pe Terra; în zonele adânci ale planului au loc procese magmatice care conduc la formarea corpurilor magmatice, dar și la vulcanismul de suprafață care formează lanțurile munților vulcanici. Totodată, în momentul în care crusta oceanică se afundă, la suprafața zonei de subducție se produce o ”adâncire” a fundului oceanic, rezultând o depresiune submarină numită fosă oceanică.vale rift3

vale rift4

        Deci, ca o concluzie, în zona de rift se formează scoarță (au loc erupții vulcanice, se formează dorsala) , iar în zona de subducție se consumă scoarță (au loc erupții vulcanice, se formează lanțuri montane). 

tanganyika
imagine satelitară Lacul Tanganyika

          Dar, există situații când procesul de subducție durează până la consumarea întregii plăci oceanice, aflată între două plăci continentale convergente. În acel moment, cele două plăci continentale se vor afla în contact direct. În această situație, procesul de subducție nu se mai manifestă, ci are loc o ciocnire a celor două plăci continentale (o coliziune). Cele două plăci vor suferi deformări foarte mari, putând rezulta lanțuri montane.

Evoluția paleogeografică a scoarței terestre

               Continentele și oceanele reprezintă, așa cum am stabilit în articolul anterior cele două mari structuri geologice ale scoarței terestre (bazaltică / oceanică, granitică / continentală). Este cunoscut faptul că tehnica actuală a investigat mai mult indirect starea fizică și compoziția chimică din interiorul Terrei, astfel încât explicarea structurii și evoluția scoarței s-a făcut în special prin teorii și ipoteze. Astfel, cercetările geologice (strate de roci și faună fosilă) au condus la concluzii certe cum că a existat și există o continuă evoluție a formei și poziției continentelor. S-a demonstrat că în fiecare continent actual există un nucleu foarte vechi – ”scut” – la care, pe parcursul perioadelor geologice, s-au adăugat noi uscaturi.

          Există multe ipoteze referitoare la originea și evoluția celor două mari structuri, însă marea lor majoritate admit faptul că diferențierea dintre cele două tipuri de scoarță (continentală și oceanică) a început în urmă cu aproximativ 5 miliarde de ani, atunci când materia mai ușoară de la exteriorul Pământului a început să se solidifice dând naștere învelișului numit scoarță. Printre cele mai numeroase ipoteze referitoare la apariția și evoluția actualelor continente și oceane putem enumera: Ipoteza expansiunii Globului, Ipoteza translației continentelor, Tectonica globală etc. Dintre acestea, ultimele două vor face obiectul articolelor ce urmează.

          Ipoteza translației continentelor a fost pentru prima dată formulată de meteorologul german A. Wegener în lucrarea sa Originea continentelor, lucrare publicată în anul 1912.

           Wegener pornește de la ideea că inițial a existat un singur continent și un singur ocean. Datorită mișcării de rotație, continentul a început să execute o mișcare de translație (sau de derivă) pe pătura vâscoasă de dedesubt, pătură cunoscută și sub numele de SIMA. Translația se făcea către vest, deoarece reprezenta o ”rămânere în urmă” față de mișcarea de rotație care se executa (și se execută) către est. Totodată, masele continentale se deplasează și dinspre poli spre ecuator, acolo unde mișcarea de rotație are o viteză maximă. Alunecarea continentelor era însă inegală ca intensitate astfel încât, masa continentală, unică în primă fază, s-a rupt în bucăți pe liniile de minimă rezistență, rezultând mai multe continente. Acestea la rândul lor, încep să se deplaseze cu viteze diferite, rezultând rând pe rând continentele și oceanele actuale ale Terrei.

          Geologii au stabilit etape distincte cu durată diferită (ere, perioade, epoci sau vârste), fiecare fiind caracterizată prin anumite elemente evolutive specifice.

          Precambrian – începe în urmă cu cca. 4,6 miliarde de ani în urmă; în această eră s-a individualizat scoarța continentală; spre sfârșitul acestei ere s-au dezvoltat forme elementare de viață în bazinele oceanice – trilobiți (crustacee);

fossil-1191738_1920
trilobiți

 

          Paleozoic – durează până ce plantele evoluează la primele urme de gimnosperme iar fauna atinge în evoluția ei treapta de reptile primitive; are loc orogeneza caledonică, care conduce la formarea primelor lanțuri muntoase de pe Terra, iar spre sfârșitul erei, a doua orogeneză – hercinică. Despre ce unități de relief s-au format în fiecare orogeneză o să discutăm într-un articol ulterior.

           Mezozoic – începe cu dezvoltarea amoniților și a reptilelor mari și s-a încheiat cu dispariția acestora. Acestei ere îi corespund mișcările orogenetice kimerice și parțial alpine;

ammonit-3235509_1920
amoniți

 

          Neozoic – începe cu apariția mamiferelor placentare, care se și diversifică foarte mult;

         Cuaternar – cu cele două mari perioade importante în definitivarea reliefului: Pleistocen – răcirea climei și instalarea ghețarilor (marile glaciațiuni) și Holocen (în care ne aflăm în prezent), încălzirea climei și retragerea ghețarilor de calotă (vom discuta detaliat la relieful glaciar).evolutia_terra

          Geologii au reușit să descopere, cu destulă precizie, modul în care au evoluat (apărut) continentele și bazinele oceanice în configurația lor actuală. Astfel, pe baza modului în care se deplasează plăcile, analizând fosilele precum și stratele geologice, s-a refăcut configurația continentelor și oceanelor în diferite etape precum și evoluția acestora în viitor.

ev1
Pangaea și Panthalasa

Astfel, s-a putut reface evoluția paleogeografică a scoarței terestre începând de acum cca. 200 milioane de ani, când Atlanticul nu exista decât ca o simplă fisură în scoarța terestră iar Americile erau lipite de Europa și Asia. În acea vreme, exista un singur continent – Pangaea – și un singur ocean – Panthalasa.

 

 

         La sfârșitul Mezozoicului, unicul continent se fragmentează, formându-se riftul Atlanticului de Nord care se lărgește continuu. Tot acum apare o falie de transformare care conduce la formarea unei mări – Marea Thetys. Aceasta desparte unicul continent în două noi continente: Laurasia (în nord) și Gondwana (în sud). Alt rift separă mai târziu Gondwana de Australia (care era unită cu Antarctica), iar o altă falie a acestui rift desprinde India de Africa. În fine, se dezvoltă și riftul Atlanticului de Sud care va separa Africa de America de Sud și va individualiza bazinul Oceanului Atlantic.

ev2

           În faza următoare Africa este împinsă spre Europa iar Marea Thetys începe să se închidă (din ea se mai păstrează doar Marea Mediterană, Marea Neagră și Marea Azov și Marea Caspică). India este împinsă spre nord, se desprinde și se formează Insula Madagascar și se schițează riftul ce va despărți Antarctica de Australia.

ev3          Ulterior se formează Marea Roșie, se detașează Peninsula Arabă, India ”se sudează” de Asia iar Marea Thetys ”dispare” de tot (este situația actuală).

        Ce previziuni fac geologii? Extinderea Oceanelor Atlantic și Indian și restrângerea Pacificului; lărgirea Mării Roșii și unirea sa cu Marea Mediterană care în schimb se va restrânge; legarea Peninsulei Arabe de Asia și

ev4lărgirea riftului est-african; separarea celor două Americi și desprinderea Peninsulei California de America de Nord etc.

       Ce va urma? Nu pot să spun rămâne de văzut……cert este că planeta Pământ evoluează din toate punctele de vedere: de la climă până la fizionomia continentelor și oceanelor….totul este într-o continuă schimbare….

ev5-2.jpg

Scoarța terestră, plăcile tectonice ale Terrei

            În funcție de rocile predominante, structura scoarței este formată din trei pături diferite: pătura bazaltică (sau oceanică), pătura granitică (sau continentală) și sedimentară.strucutra scoartei

            Pătura bazaltică se găsește atât sub continente cât și sub oceane (pe fundul acestora), având grosimi de aproximativ 10-20 km. Cea granitică este mai groasă (15-40 km) și se găsește în special la continente, lipsind pe o bună parte de pe fundul oceanelor.

            Pătura sedimentară este formată în special din materiale provenite din distrugerea rocilor preexistente de către agenții externi (apa de ploaie, apele curgătoare, vânt, ghețari, radiație solară etc.). Grosimile acesteia sunt variabile (de la 0 la 20 km), dar acoperă suprafața Pământului în proporție de aproximativ 75%.

           Trebuie însă menționat, că la scară globală, se poate vorbi de o crustă oceanică și de una continentală. Între ele există deosebiri atât în ceea ce privește originea, cât și în ceea ce privește natura lor.

            Astfel, crusta oceanică este de origine internă (materia din care este formată provine din astenosferă) și se găsește sub forma unei topituri care prin răcire se solidifică. Scoarța oceanică se mai numește și bazaltică.

           Crusta continentală este în general de origine externă și provine din acumularea detritusului rezultat din distrugerea scoarței preexistente sun acțiunea agenților externi. Scoarța continentală se mai numește și granitică.sectiune prin litosfera

            Scoarța se prezintă sub forma unor ”blocuri” diferite ca și proprietăți, blocuri ce poartă numele de plăci tectonice. Astfel, pe suprafața Terrei se deosebesc trei tipuri de plăci:placi majore

  1. Plăci majore: se mai numesc și macroplăci. Acestea sunt în număr de șase: placa euroasiatică (Europa și Asia) este formată în special din scoarță continentală; placa pacifică (pe fundul oceanului Pacific) este formată din scoarță bazaltică; placa americană, africană, antarctică și indo-australiană cuprind continentele dar și porțiuni din scoarța oceanelor limitrofe.
  2. Mezoplăcile (cea de a doua categorie de plăci) au rezultat din fragmentarea marginilor plăcilor majore; ele sunt formate în general din scoarță oceanică și putem enumera aici: plăcile Nazca, Cocos, Gorda, Filipinelor (toate cele patru se află la marginea plăcii Pacifice), Caraibilor (între cele două Americi), Somaleză și Arabă (în partea de est a Africii).
  3. Numeroase microplăci care au rezultat fie din consumarea foarte lentă a unor plăci foarte vechi fie din fragmentarea celorlalte două (1 și 2).

Plăcile nu sunt fixe, ele ”se deplasează” foarte lent (de la câțiva cm pe an la 10-20 cm/an). Cum avem de unde să știm asta? Mișcarea este dedusă de specialiști prin consecințele și modificările care au loc la contactul dintre plăci.

Urmează mișcările tectonice.

”Harta politică” din Antichitate

              Haideți să ne uităm un pic în trecut și să analizăm cum au apărut și cum au evoluat statele pe care astăzi le vedem pe harta politică a lumii. Pentru că, știți cu siguranță că de la apariția sa pe această planetă și până în momentul de față omul și societatea pe care a construit-o a evoluat permanent. Voi încerca pe parcursul a câtorva articole să iau fiecare perioadă istorică în parte și să punctez acele elemente care au definit-o pe scara evoluției statelor lumii.

             Așa cum era și firesc o să încep cu ceea ce oamenii cunosc astăzi de la istorie – perioada antichității– adică acel moment când apar primele forme de organizare ale populațiilor existente, conturându-se, în acest fel, harta politică a lumii.harta antichitatii

            Se consideră că primele societăți care au creat, dacă putem spune așa, regiuni politico-teritoriale, au apărut în nord-estul Africii până în Extremul Orient; ele erau evident concentrate de-a lungul marilor fluvii care le ofereau posibilitatea multor activități umane: Nil, Tigru și Eufrat (Câmpia Mesopotamiei), Indus, Gange și Brahmaputra sau HuangHe.

           Sfârșitul mileniului al 4-lea î.Hr., în timpul civilizației sumeriene – apar orașele state Uruk, Ur, Nipur, Kișetc. – care, ulterior devin regate; acestea erau poziționate în Câmpia Mesopotamiei, pe văile fluviilor Tigru și Eufrat. Tot în aceeași perioadă de-a lungul Nilului se pun bazele a ceea ce avea să devină Egipt– regatul Egiptului de Sus (pe cursul mijlociu al fluviului Nil) și regatul Egiptului de Jos (în zona deltei fluviului). Este prima dată în istorie când are loc o regionalizare administrativă a teritoriului – regiuni numite ”nome”.imperiul egiptean

          Jumătatea mileniului al II-lea î.Hr., pe văile fertile ale fluviilor asiatice (HuangHe, Indus și Gange) se dezvoltă două dintre cele mai importante și spectaculoase civilizații ale antichității – civilizația chineză și civilizația indiană. Un lucru interesant este acela că, aceste două civilizații nu au fost influențate în dezvoltarea lor de celelalte civilizații apărute în Africa sau partea de vest a Asiei (Câmpia Mesopotamiei), ci s-au dezvoltat și evoluat independent, fără influențe din afară.

           Statul chinez, apărut încă din mileniul al III-lea, a fost unul dintre cele mai evoluate state din acea perioadă. Se pun bazele a ceea ce putem afirma, pe bună dreptate, ca fiind unul dintre cele mai vechi state naționale unitare, cu o limbă comună și cu identitate comună (peste 2000 de ani).

          Statul indian a avut ”ca loc de formare” valea fluviului Indus; Herodot spunea că reprezentau cel mai numeros popor al lumii antice. De aici a început evoluția a ceea ce a constituit mai târziu India.

         Tot în Asia, odată cu sfârșitul mileniului al III-lea apare Imperiul Persan, care a ocupat la începutul formării lui teritoriul actualului stat Iran. Acest imperiu se lărgește permanent, cea mai mare extindere având-o în timpul regelui Darius (521-486 î.Hr.). Teritoriul acestui imperiu s-a desfășurat în timpul conducerii lui Darius din Egipt până aproape de valea Indusului. Evident că pentru a putea organiza și stăpânii un teritoriu de asemenea dimensiuni era nevoie de o organizare foarte bine pusă la punct, ceea ce s-a și întâmplat. Astfel, imperiul era organizat în 26 de provincii, fiecare condusă de un guvernator care răspundea în fața regelui pentru teritoriul său. Persanii au avut cea mai bine pusă la punct rețea de comunicații pe care a cunoscut-o antichitatea.

         În aceeași perioadă, pe continentul american se dezvoltă civilizațiile precolumbiene, dintre care trei s-au impus prin gradul de dezvoltare la care au ajuns: aztecă, mayașă și incașă. Prima dintre cele trei a fost și cea mai puternică civilizație a antichității continentului american.

teotihuacan-1340799_1920
Teotihuacan
aztec-2148086_1920
aztec

 

                   

machu-piccho-1102720_1920
Machu Picchu

              Mileniul I – un moment important pentru cultura continentului european odată cu dezvoltarea Eladei (Greciei de astăzi). În acea perioadă grecii s-au extins foarte mult, ocupând regiuni importante din zona de țărm a Mării Negre, Asia Mică, sudul Italiei, sudul Franței, nordul Africii și insula Sicilia. greciaGrecii (sau elenii) au fost moștenitorii culturii Orientului Antic pe care au îmbogățit-o rezultând astfel una dintre cele mai strălucitoare civilizații ale antichității. În secolul al VIII-lea î.Hr. teritoriul Greciei era împărțit într-o mulțime de ”cetăți-stat” numite polisuri. Polisurile erau forme de guvernare care cuprindeau orașul propriu-zis și regiunile din jur (sate, terenuri). Ele erau ”mici state” autonome, independente și suverane. Dar a doua jumătate a mileniului I î.Hr. găsește această civilizație în plin război (războiul peloponesiac) care are drept consecință fărâmițarea Greciei într-o mulțime de state rivale. Ia naștere astfel Imperiul Macedonean. Astfel, în nordul Greciei ia naștere statul macedonean. 

             Un alt imperiu care și-a pus amprenta asupra fizionomiei actualei hărți politice a lumii a fost Imperiul Roman.imp roman Cu apogeul în secolele I și II d.Hr., acest imperiu ajunge să ocupe teritoriile cuprinse între Asia de Sud (India) până în nordul Africii și din vestul Europei până la Marea Neagră. Centrul acestui imperiu era bazinul Mării Mediterane. Reprezintă punctul de plecare a ceea ce constituie ”lumea romanică” europeană. Anul 395 este un an cu rezonanță pentru evoluția imperiului roman. El este împărțit în Imperiul Roman de Apus (capitala la Roma) și Imperiul Roman de Răsărit (capitala la Constantinopol) de către împăratul Teodosiu I (din dorința de e evita lupta pentru tron care ar fi putut lua naștere între cei doi fii ai săi). Urmează o perioadă de liniște, de înflorire economică a imperiului, liniște întreruptă în anul 476 când presiunile exercitate de anglo-saxoni, franci și germani duc la prăbușirea a celui ce a fost Imperiul Roman de Apus.

Regatul Marii Britanii și al Irlandei de Nord – secolele 19 și 20

         Secolul al 19-lea a fost pentru Regat un ”secol al avântului politic” pe toate planurile. Obiectivul său a fost de a ajunge putere mondială, pentru aceasta organizându-se în două direcții: menținerea echilibrului pe continentul european și apărarea și extinderea imperiului său în afara Europei.

             În secolul al 19-lea s-a văzut față în față cu două mari amenințări: revenirea eventuală a hegemoniei franceze în Europa după căderea lui Napoleon și ascensiunea puternică a Imperiului german în ascensiunea sa europeană și mondială.napoleon-bonaparte-67784_1280

             După pierderea teritoriilor din America, centrul Imperiului britanic devenise India. Rutele maritime dar și terestre care au permis legarea Londrei de India engleză au devenit extrem de importante. Osatura de bază a fost construită pe controlul intrărilor în Marea Mediterană și anume Gibraltar, Malta și Egipt, pe releele din Oceanul Indian și Golful Persic dar și pe controlul terestru spre Iran, Caucaz, Asia Centrală, Tibet și China. Evident că în acest avânt teritorial principala amenințare o reprezenta Imperiul Rus care căuta, în egală măsură, să-și extindă teritoriul imperial spre sud.expansiunea rusiei

            Însă politica engleză în India nu a exclus o prezență puternică a Londrei în America de Nord și Marea Caraibilor precum și o politică africană atât în Golful Guineei cât și pe ruta dintre Cairo și regiunea Cap. Prezența Londrei s-a făcut resimțită și în Oceania – Australia și Noua Zeelandă –  dar și în Atlanticul de Sud.

             Secolul 20 aduce în prim plan o alianță a Londrei cu cei doi mari ”inamici” ai acesteia: Franța și Rusia. De ce acest lucru? Pentru a împiedica substituirea Germaniei ca mare putere mondială. Astfel, Antanta Cordială și apropierea anglo-rusă din anul 1907 vor servi drept preludiu sistemelor de alianță formate în Primul Război Mondial. Londra a purtat acest război în Europa – Franța, Peninsula Balcanică, în Orientul Mijlociu – Egipt, Mesopotamia și Palestina dar și în Africa – sprijinindu-se pe dominioanele sale sud-africane.

           La ieșirea din conflict, Londra și-a mărit sfera de influență în special în Africa (unde a înglobat coloniile germane) și în Orientul Mijlociu (unde a împărțit cu Franța teritoriile arabe dominate de Imperiul Otoman).

            O ”Anglie imperială mărită” este aceea care a intrat în perioada interbelică și care, paradoxal, și-a început declinul față de Statele Unite ale Americii. Participarea americană (chemată să preia ștafeta de conducător mondial în detrimentul insulei engleze) la Primul Război Mondial a confirmat poziția de ”insulă-continent” a Londrei.

            Londra abandonează politica sa de echilibru european în detrimentul Franței care, la rândul ei se afla slăbită în fața Germaniei. Principala preocupare a Londrei devine apărarea imperiului său.

            Al Doilea Război Mondial i-a văzut pe englezi luptând în Franța, în Africa de Nord (Libia, Egipt) și în Extremul Orient (Malaysia și Birmania). Intrarea în război a Uniunii Sovietice, apoi a Statelor Unite a permis Londrei să-și salveze (temporar) imperiul.statue-1287398_1920

           Al Doilea Război Mondial a purtat Statele Unite pe culmea puterii lor, exact așa cum anticipase Londra. Victorioasă, dar sleită de puteri, Marea Britanie a fost confruntată cu un dublu proces: începutul decolonizării și începutul Războiului Rece. Alegerea Londrei în ceea ce privește Războiul Rece a fost să devină ”secundantul” Statelor Unite. Acest fapt întărește poziția superioară a Washington-ului asupra Londrei, poziție rămasă definitivă.

           În ciuda recuperării unor vechi colonii italiene – Eritreea și Libia – pe baza mandatelor ONU și a tentativelor de a unifica Orientul Apropiat arab, înlăturând Franța din Levant, Londra a fost forțată să acorde independența Imperiului Indiilor (adică actualele state India, Pakistan, Sri Lanka (fostă Ceylon), Myanmar (fostă Birmania), Nepal, Maldive și Bangladesh. Londra își ”întoarce fața” către Africa de Sud. Sfârșitul anilor 50 a fost marcat de decolonizarea Africii engleze, urmată, în anii 70 de decolonizarea Pacificului și Mării Caraibilor.Asia_politica

               Anglia postcolonială de astăzi  mai deține 15 teritorii ale coroanei împrăștiate în bazinul Mării Caraibilor, în Atlantic și în Oceanul Indian, cât și câteva în jurul Antarcticii. Ea continuă însă să se ”sprijine” pe strâmtori importante din punct de vedere geostrategic precum: Dover (îi asigură un rol principal în comerțul cu Europa de Nord), Cape Town și Gibraltar. Poziția sa în Europa face din Londra cel mai bun partener european al Washington-ului și totodată un ”cap de pod” pentru pătrunderea americanilor în Europa.CIA_map_of_the_Caribbean

              Trebuie menționat un aspect important în ceea ce privește poziția pe care a deținut-o Londra în cadrul Uniunii Europene și anume: în cadrul acesteia, englezii au fost partenerul cu cea mai scăzută pondere a schimburilor avute dat fiind faptul că inițial, Londra s-a opus unificării europene. Conform opțiunilor americane care au apărat ideea europeană doar la începuturile ei pentru a o integra într-o vastă zona de liber schimb atlantic, Londra a încercat să se împotrivească Pieții Comune creând o zonă de liber schimb – AELS. Dar, cu sprijinul Germaniei, care dorea să poate uni construcția europeană cu apărarea atlantică, Londra a sfârșit prin a se alătura Comunității Europene în anul 1982. Această intrare a Londrei în ceea ce urma să fie Uniunea Europeană a contribuit foarte mult la apropierea Uniunii Europene de NATO. Chiar dacă a făcut parte din Uniunea Europeană Londra a rămas fidelă Statelor Unite ale Americii.